10 things i love about you

   Din capitolul ”cum să nu-ți trăiești viața” sau ”cum să-ți irosești viața” : ziua de azi. Teoretic trebuia să fie măcar un lucru amuzant, ca în serial, dar nici măcar. Deci, cum să-ți irosești viața : stai toată ziua-n casă, te joci la calculator, și stai să urmărești lumea pe facebook, să te minunezi de prostia lor. 

   Noroc cu niște filmulețe pe yt care mi-au făcut ziua să merite. În rest, m-am minunat de superbitățiile pe care le-am tot văzut pe facebook. Așa că acum, cum sunt cică ”heităriță” și mor de plictiseală, că deh, n-am făcut nimic toată ziua, tre să comentez de ei. Deci, 10 lucruri pe care le iubesc pe facebook. 

1. Toate pozele cu frumuseți care își pun la vedere ”bunurile”, în special cele din zona abdominală, nu de deasupra ei. Că mnah, dacă tot ai burtică trebuie s-o expui într-o poză, deobicei făcută-n oglindă, în timp ce stai cu bluza ridicată peste țâțe și ai o fustă cât palma, sau niște pantaloni care plesnesc pe tine. Ok, vorbesc de cele care arată ca dracu' acum, nu de cele care chiar arată bine. 
2. Toți se cred mari șmecherași/șmechere. Și comentează de toți și toate pentru lucruri mărunte, doar ca să se dea mari și nu e ca și când și ei ar face exact același lucru. Ca să nu mai zic că de fiecare dată zic ceva greșit și se fac singuri de râs. Dar oricum, e chiar amuzant să citești ce postează persoanele de genul. 
3. Serile-n care-s meciuri. Vai, nu cred că există seri mai frumoase, renunț și la lol în alea 3 ore (că logic, trebuie citite și postările dinainte și după) doar pentru asta. E atât de fascinant cum se împarte întotdeauna fbu în două tabere : steliști și anti-steliști și cum toți se ceartă dintr-o prostie. În special cum se ceartă prieteni buni doar din cauză că unu-i rapidist, unul stelist și unul din ei a postat o poză pro/contra 5telei. 
4. Asa zișii ”grammar nazi”. E trist cum vă intitulați așa și de fapt habar n-aveți să scrieți. Ok, și eu corectez lumea destul de des, pentru că-i trist că habar n-au să scrie/vorbească, dar măcar știu să scriu.. adică, totuși, e destul de penibil să corectați lumea și voi să nu știți să scrieți, zic. 
5. Persoanele care au trecut prin atâtea-n viață încât ne pot da atâtea lecții și ne pot învăța atâtea lucruri esențiale despre dragoste și suferință. Surprinzător, acele persoane au deobicei între 10 și 13 ani și totuși știu atât de multe despre ”dragostea vieții lor”. Aparent, până și astea au mai multă experiență decât mine la capitolul ăsta, probabil peste 10 ani or să ne dea lecții de viață copii de 5 ani, why not. 
6. ”heitării”. Ok, frate, zici ce te deranejază pe propriu-ți perete, chiar dacă uneori e cam aiurea, dar să te întrebe cineva ceva și să răspunzi : o fac pentru că-s hater, da-s hater, etc. mi se pare cam tâmpit. Plus că uneori nici măcar nu prea aveți dreptate în acele stări de hateri și vă cam faceți de râs.. 
7. Cei care postează orice. Înțeleg că-i peretele vostru și aveți dreptul să postați tot ce vreți voi acolo, dar nu vi se pare că-i cam exagerat să postați din 5 în 5 minute orice s-a întâmplat în viața voastră neinteresantă și să spamați news feed-urile celoralți?
8. Arabii ăia pe care aparent toți îi avem la prieteni, dar nimeni nu știe de unde pentru că nu le-am dat add. Nu că m-ar deranja niște like-uri în plus, dar deja e aiurea când primești tot felul de mesaje-n arabă sau comentarii gen : cute, beatiful, wanna sex?
9. Etichetele. Se pare că dacă nu etichetezi 100 de persoane pe care nu le cunoști într-o poză în care n-au n-are nici măcar o legătură cu ei, nu exiști. 
10. Mesajele pe privat de genul : like la poză. like la link, distribuie-mi și mie poza. Sau cele de genul celor de pe mess : dacă nu trimiți mesajul ăsta până la ora 12 ți se va-ntâmpla ceva oribil. Bă, n-am trimis niciodată mesaje de genul, probabil că d-asta am atâta ghinion acum. 

   Dar până la urmă, cred că asta-i ce iubim toți la mult iubitul facebook. 

și prima postare nouă.

   Ok, am atâtea-n cap.. atâtea idei și atâtea sentimente, scene, gânduri amestecate, toate diferite, atât de diferite, atât de amestecate, bune și rele ( mai mult rele.. bine, fără vreunul bun ), începând cu ” asdfghjkl, pot să aberez pe vechiul blog ”, terminând cu, hmm, să zicem, acel el, pentru că, mai nou, absolut orice duce la el. 

   Tuu.. tu ai intrat atât de nevinovat, de inocent, de involuntar în viața mea, doar ca să o tulburi mai tare. Doar ca să.. ca să ce? 

   E atât de frustrant, de ciudat totul. Da, e vina mea că sufăr (oare? nu prea cred, dar hai să zicem), că s-a terminat totul. Da, cea mai mare greșeală a vieții mele (ok, exagerez ca să fie frumos ceea ce scriu, am făcut multe altele și mai și, dar hai să zicem că-i în top.. 10 5), dar măcar eu am făcut cam tot posibilul s-o îndrept. 

   Cel mai aiurea e că mai nou, totul, dar totul se rezumă la tine. Tot ce-i în jurul meu se leagă de tine. Cum de fiecare dată când ascult muzică (aceeași muzică pe care-o asculți și tu, cine ar fi crezut) îmi aduc aminte de tine. Cum tremuram în brațele tale -”de frig”, oare?- și-mi strecuram mâinile pe sub geaca ta, tu prinzându-mă de ele pentru că erau prea reci. Cum te vedeam printr-o mulțime, oricât de mare, oricât de departe erai. Cum mi-ai zis că toată lumea se roagă de tine să mai rămâi, dar a fost invers. Cum mi-era așa rușine să vorbesc doar să nu zic ceva greșit. Cum ziceam ceva penibil, dar totuși ți se părea drăguț și-mi ziceai ”ododo”. Cum m-ai întrebat dacă nu te pup, totuși. Cum îmi dispărea brusc tristețea doar din cauza ta. Mda, cum.. cum multe. 

   Tot mă-ntreb : mi-e dor de tine, de persoana ta, sau doar de amintiri ? Și-mi vine răspunsul, din păcate, de tine. Că ce comeplimente mi-ai făcut tu, mi-au făcut și alții. Dar totuși, numai la tine mă gândeam. De ce ? N-aveam motiv. Eram certați, nu ne vorbeam, nici nu mai aveam de ce. Îmi ziseseși deja că n-o să mă mai ierți (chiar dacă cearta a fost dintr-un lucru mărunt). Doar din cauza orgoliului ăstuia pe care-l ai din plin, prea mult, mult prea mult.. înc-o întrebare bună, și cu orgoliu ăsta ce-i? hmm.. cică există atâtea poze cu mesaje, dar, aparent, cele mai multe se referă la orgoliu. că cică-s atâția proști în lumea asta care se plac, se iubesc, mor unii după alții, dar totuși au un orgoliu atât de mare încât așteaptă ca persoana cealaltă să facă prima primul gest de afecțiune, primul pas. ok, și când una dintre persoane cedează și se bagă-n seamă cu cealaltă, bineînțeles că va fi tratată cu indiferență, pentru că mai nou nu afecțiunea-i cea care te face să te îndrăgostești de acea persoană, ci indiferența. da oare nu-i mai ușor să zici pe față ceea ce simți, fără apropouri și tot felul de subtilități? dacă tot simți ceva pentru cineva, nu te purta astfel încât să creadă contrariul, că d-aia absolut toate relațiile, sau până și persoanele care doar se plac, ajung să nu se mai salute pe stradă, să evite contactul vizual, efectiv, să fie mai străini decât înainte să se cunoască, chiar dacă știu mult mai multe unul despre celălalt decât se cunosc pe ei însuși.. Deci, asta-i și cu noi, probabil și cu mulți, mulți alții. 

   Și totuși, atâtea întrebări fără răspuns. De ce de când te-am văzut ultima dată numai la tine mă gândesc? De ce atunci când te-am văzut am început să tremur? De ce când am observat că încă mai ai ceva ce ți-am dat m-am entuziasmat atât de tare, totuși degeaba? De ce tot timpul aștept să mă bagi în seamă, perfect conștientă de faptul că n-o vei face? De ce, chiar dacă nu vorbeam, mi-ai răspuns drăguț și frumos la mesaje în ultimul timp? Milă? N-ai. Politețe? N-ai auzit. Compasiune? Regret? Dorință de împăcare? Sper, dar nu cred. Altă mare enigmă legată de subiectul ăsta, pe luuunga listă.
  Doamne, e atât incredibil ce poate face o persoană din tine, ce pot face sentimentele din tine. Cum ți se poate schimba, starea, comportamentul, raționamentul, gândirea, doar din cauză că placi un individ. Cum numai uitându-te sau numai auzindu-i numele te luminezi imediat și ai acel zâmbet idiot pe față. Cum ziua ta pare mai bună doar dacă auzi ceva despre el. Cum absolut orice tâmpenie pe care o face ți se pare extrem de adorabilă și totuși perfectă. cum tot la individul respetiv e perfect. Cum te blochezi și îți bate inima când-i auzi numele.

   Cum vrei să-i pui capăt, să nu-ți mai pese și nu reușești. E ilogic ce fac sentimentele astea din tine. 

nu pot să cred.

Nu pot să creeed, mi-am găsit vechiul blog, nu că i-ar păsa cuiva ce am aberat, aberez, voi abera p-aici, doar că sunt atâtea și atâtea amintiri pe aici, sărind peste toate greșelile de scriere, în special ”i”-ul pus întotdeauna înaintea pronumelor, aparent, asta eram acum doi ani. 

Cred că mi-au dat lacrimile când am citit majoritatea posturilor, e atât de urât să citești niște chestii scrise doar pentru propriul amuzant cu destul de mult timp în urmă și să realizezi că acele lucruri, normale la acea vreme, au ieșit aproape categoric din viața ta și altele care nu le pot înlocui au intrat.

Adevărul e că voiam de ceva timp să-mi fac un blog, sau ceva de genul, unde să scriu doar ca pe post de jurnal, pentru că foile se pierd, măcar aici rămâne tot și mă fac de râs până la capăt. 

Așa că, se pare că acum pot s-o fac, și de data asta sper să mă țină mai mutl de 2 săptămâni, că ș-așa-i vacanță și n-o să ies din casă, n-o să am absolut nimic de făcut. 

Pup cititorii pe care nu-i am !